De data asta nu mai sunt in pozitia de a da sfaturi, ci in aceea de a primi inapoi amintiri. Amintiri cu sali de clasa goale in asteptarea bacului, de walkman-uri cu casti de sarma, de ultima vara de liceu. Si de muzici recomandate cu nasul pe sus de colegi care acum au par alb in cap. Multumesc…
Nota Bene: Do not read the lyrics whilst listening to the music.
My world is miles of endless roads
That leaves a trail of broken dreams
Where have you been I hear you say
I’ll meet you at the Blue Cafe
‘Cause, this is where the one who knows
Meets the one who does not care
Cards of fate, the older shows
The younger one, who dares to take
The chance of no return
Where have you been?
Where are you going to?
I want to know what is new
I want to go with you
What have you seen?
What do you know is new?
Where are you going to?
‘Cause I want to go with you
The cost is great, the price is high
Take all you know, and say goodbye
Your innocence, inexperience
Mean nothing now
‘Cause, this is where the one who knows
Meets the one who does not care
Where have you been I hear you say
I’ll meet you at the Blue Cafe
Where have you been?
Where are you going to?
I want to know what is new
I want to go with you
What have you seen?
What do you know is new?
Where are you going to?
‘Cause I want to go with you
Where have you been?
Where are you going to?
I want to know what is new
I want to go with you
What have you seen?
What do you know is new?
Where are you going to?
I want to go with you
E toamna. Nu stiu de ce naiba tot scriu despre vreme, poate pentru ca sunt nitel meteosensibil, poate din lipsa de subiecte. Cert e ca e toamna. Sunt frunze pe jos, copacii sunt in nunate de galben – maro – ruginiu, ploua, e racoare, e mohorat. Traficul in oras e infernal, trecatorii sunt zgribuliti si sar grabiti peste baltile de pe trotuare. Vreme de guturai. Totusi ceva lipseste.
Mirosul de frunza arse. Imi amintesc in copilarie cum oamenii de serviciu de la scarile blocurilor adunau frunzele uscate cazute in gramezi si le dadeau foc pe un spatiu verde de pe langa cladiri. Nu pot sa nu asociez toamna cu mirosul ala de frunze uscate arse, un mic umede si care ardeau greu, mocnit. Mirosul ala care prevestea mirosul de zapada, de ger si de brad al iernii care statea sa vina. Probabil ca acum nu mai e voie sa arzi frunzele cazute, sa nu poluezi cumva orasul asta imbacsit. Iar odorizante de casa cu miros de frunze uscate arse nu am gasit pana acum la magazin. Totusi ceva lipseste…
Sa bagam o dizidenta. Ba nu, m-am razgandit. Sa bag un arpagic.
[Link la original, thx Feeria]
Intr-o zi pe cand lucram
In gradina, pe sub geam,
ngrijind un trandafir,
Vad ca intra un musafir:
Era mic ca abia il vedeai,
Dar cu mustati ditamai;
Incapea printre uluci,
Dar avea blanita-n dungi;
Si intrun capat, dintro dunga
Ii crestea o coada lunga;
Era numai cat o floare,
Dar avea patru picioare;
Ochii-albastri ii clipeau
Si stia sa zica: “-Miau!”>.
Ba sa vezi si sa te bucuri-
Sarea in aer dupa fluturi.
Si stia chiar sa se joace
Cu cateva ghemotoace.
Oare, ce ati fi facut voi
Cu acest musafir de soi?
Eu, oaspetele important
L-am tratat cu lapte cald;
Ca sa-l conving sa ramana,
I-am dat si un pic de smantana
Si, pentru ca era mic,
L-am botezat Arpagic.
De ce animalele trag cu dintii de rana care sta sa se vindece? De ce ma atrage ceva, parca supranatural, sa ma apuc periodic sa scot scheletele din dulap, sa incerc sa vorbesc politicos cu mortii, care, desi nu ma bantuie, au ramas in poze sepia pe hartie? De ce imi calc mereu pe juramantul ca nu o sa mai dau doi bani pe oameni care nu dau nici atat pe mine, revin si insist?
Cred totusi ca exista, in inima oricarui fost, repet, fost prieten de-al meu o amintire care striga. Si pe care si-o sugruma constient sau nu. La fel cum fac si eu, de luni pana vineri, de la 9 la 6. Si mai putin in weekend…
Declar azi ziua fantomelor moarte. Declar azi ultima zi a mortilor, iar noaptea care o sa vina o sa acopere totul cu o justa tacere. Azi vreau sa-i pomenesc, pentru zilele inimaginabile, pentru tot ce am facut impreuna, pentru prietenia pe care am sperat (si inca eu cred) ca am avut-o si am dat mai mult decat doi bani pe ea. De ce? D-aia! Fiindca nu o sa pot niciodata sa sterg trecutul. Cum nu o sa puteti nici voi! Si pentru ca, desi nu conteaza in vietile pe care ni le-am construit acum, dupa, trecutul vorbeste. Si uneori striga in gura mare nedreptatea. Nu impotriva mea, oricate bubue as avea in teasta, nici impotriva voastra, care ati gresit in fata mea. Striga numai impotriva uitarii.
Frustrarile mele ma duc cu gandul paranoic spre ideea ca toti mi-ati gresit. O recunosc, impreuna cu propriile mele mici dezastre. Dar recunosc dusmanul suprem: uitarea si mistificarea.
Ieri ma uitam la Geoana, la emisiunea de la TVR, si ma mancau degetele sa sarpe tastatura si sa ma apuc sa arunc cu galeata cu mui. Cu muie pentru PSD, cu muie pentru sindicate, cu muie pentru magistrati, cu muie pentru toti politicienii, cu muie pentru tara asta de cacat, cu muie asa, la modul general, pentru ca nu se stie cand apare cineva care trebuie sa isi ia o muie.M-am abtinut, totusi.
Ma uit la caterinca asta care la noi se numeste conducerea tarii si ma simt dezarmat. In tara asta pare ca nu o sa se schimbe nimic, niciodata. Peste 50 de ani, cand eu o sa fiu pe duca, un politician ingalat o sa se laude cu inca 20 de kilometri de autostrada, o sa anunte ca in 2 ani va fi gata metroul din Drumul Taberei si o sa blesteme sau o sa ii ia la misto pe ceilalti politicieni, parte in acelasi circ gretos. Ziarele vor fi disparut de mult, dar manipularea, goana dupa audienta si scandalul vor fi pe internet sau in cine stie ce alt nou mediu supertehnic. Peste 50 de ani oamenii vor injura cu acelasi aplomb conducatorii tarii ca si acum. Martor imediat al schimbarii va fi propria mea piele zbarcita, oasele incovoiate si durerile batranetii. Si totate astea vor fi dovezile cele mai clare ale schimbarii inevitabile.
M-am abtinut ieri sa arunc cu furie in tastatura, dar sunt sigur ca nu va fi pentru mult timp. La fel cum stiu ca va recidiva si disperarea, sentimentul ca traiesc intr-o tara situata in afara timpului normal, in afara civilizatiei si condusa de animale. Turma mica mana turma mare, pentru ca apoi turma mare sa confirme turma mica, din nou si din nou. Si apoi va veni din nou revolta…
Si totusi memoria omului e un lucru bizar. Ne amintim detalii inutile din clasa a treia, dar nu mai stim cum era o zi intrega din liceu. Iar prin filtrul memoriei se schimba si cartile, filmele, marturiile. De fapt prin memoria noastra rescriem mereu istoria, la fel ca in 1984. Dar se intampla uneori, rar, sa ne mai surprindem pe noi insine in valtoarea timpului si a timpurilor. Iar atunci intelegem, pentru putina vreme, inevitabila schimbare, cea care-i face insignifianti pe politicienii care ne-au tras in jos, pe ziaristii care ne-au tras in piept. Acesta e momentul in care privim in jos rusinati si ne aducem aminte: cum a fost, cum s-a tras…
In statie la 311 la Izvorul Rece, seara, pe la noua jumate – zece. Ma dau jos in statie si imi atrage atentia un taraboi. Ma uit sa vad ce se intampla. Un tigan din ala imbracat la costum negru cu dungi si o camasa care candva fusese alba, nitel beat plangea si isi tragea palme peste frunte. Striga: “Politia, sa vina politia! ‘Otii! A furat palaria mea cea frumoasa!”
Cica acu’ e la moda sa recompensezi copiii pentru notele bune de la scoala cu un mobil de 10-20-30 de milioane. Nu spun, e bine sa poti suna oricand copilul, sa stii unde e, sa il verifici si asa mai departe, da’ c’mon, ce-i trebuie telefon scump? Un 1100 nu mai e bun? Imi amintesc cum era cand eram in liceu si mergeam cu gasca la mare…
“I’ve got a soul like a graveyard, they are dying to get in…”
Salbaticie. In liceu am fost un grup unit. Eram putini, dar strans legati, pe toate le faceam impreuna si lucrurile pareau naturale si simple. Cu greu putea cineva sa se lipeasca de gasca noastra, eram reticenti la straini si era aproape imposibil ca cineva sa fie inclus in gasca. Eram suficienti si ne simteam bine asa cum eram. Sa spun ca a fost o adolescenta salbatica ar fi potrivit: nu ca faceam cine stie ce chestii “wild”, dar chiar eram niste mici salbatici, cu nebuniile, distractiile si violentele noastre. In sensul asta eram salbatici, eu fiind poate campionul antisocial al grupului. Pe masura ce am devenit mai toleranti cu ceilalti, legaturile care tineau gasca strans legata se disipau. Si am devenit din ce in ce mai toleranti.
Domesticire. Azi ma mir si eu ce usor imi vine sa fac diverse cu oameni aproape necunoscuti. Pot sa vorbesc ore in sir cu cineva pe care tocmai l-am cunoscut, sa ma bat pe spate cu oameni pe care nu-i stiu si sa ma simt oarecum bine. Salbaticia s-a dus si am devenit tolerant. Si culmea, simt ca ceva s-a pierdut iremediabil. Cateodata mi se face dor de mizantropie si de spiritul de haita care facea sa te simti impotriva tuturor, dar cu cativa camarazi buni alaturi. Mi-e dor sa ma hlizesc ca Beavis si Butthead alaturi de doi tovarasi intr-un misto desuchiat fata de un cuplu batran de douazeci si ceva de ani. Puah, sa socializezi a devenit mult prea comod!
Perfectul simplu. Mi se pare amar cum de prea multe ori am inceput sa vorbesc la trecut. In vreme ce atunci totul era un prezent continuu, acum totul a ajuns un viitor in trecut. Parca prea mult timp a trecut si intamplarile din adolescenta cu haita au devenit o legenda in care nici eu nu mai stiu daca sa cred. Raportat la perioada aia pe care nici macar eu nu mai stiu daca am trait-o cu adevarat, toate aventurile de azi palesc. Si mi-e ciuda ca atunci nu am stiut ca o sa vina un viitor tocit, bont, inutil. Cu serviciu de la 9 la 6, rutina in metrou si pisica care sa-mi faca program de dimineata. Cine-ar fi crezut ca o sa ajung sa mimez salbaticia la o intalnire cu colegii de liceu, dar transparent ca un calc si fals ca un batran care isi aminteste aventurile din razboi. Si doamne, ce razboi a fost. Ce batalii si ce victorii, ce infrangeri si ce rani. Azi au ramas doar cicatricile cu care ma mai mandresc absurd la o bere cu necunoscutii. La o bere cu colegii de munca. La o bere cu oricine ar vrea sa auda povestile de demult. La o bere cu oricine, desi citesc in ochii lor ca nu dau doi bani pe minciunile mele.
Chiar asa, haita aia a existat, sau lupii sunt doar plasmuire a imaginatiei mele, eroi inventati de o memorie afectiva falsa?
N-am mai fost in vacanta de vara de 10 ani. Nu se pun concediile de o saptamana doua, vacanta propriu zisa, din timpul scolii, liceului sau facultatii. Da, chiar in februarie 2000 m-am angajat prima oara in mod serios, deci ultima vacanta full a fost in 1999.
Imi aduc aminte de atmosfera de lancezeala din zilele calde de vara in care n-aveam nici un plan si nici o grija. Fie ca ieseam la un baschet dimineata sau o ardeam aiurea prin casa citind sau uitandu-ma la TV, prima parte a zilei era o semi-plictiseala toropita, asteptand seara sa se faca mai racoare. Iar dupa ce se intuneca stateam cu prietenii din cartier la taclale, cand eram mai mici la o inghetata, apoi prin liceu la o bere pe gard. Si ajungeam acasa noaptea tarziu, cand parintii deja incepusera sa se ingrijoreze. Acum am cateva zile de concediu in care nu reusesc niciodata sa ma odihnesc asa cum as vrea. Si cred ca nici n-as putea sa stau mai mult de cateva zile asa aiurea, fara sa fac nimic, fara sa am nici un plan pentru a doua zi. Dar asta nu ma impiedica sa-mi fie dor de vacanta de vara…
