Ce frumos e la serviciu!

Nu vreau sa fac pe nebunul, sa zic ca as prefera azi sa stau la birou cu nasul in calculator, mailuri, analize si SWOT-uri. Neah, nici pe departe! Ma refer numai la spatiul in care ne desfasuram munca, sediul propriu-zis al firmelor. Trecand acum cateva zile prin zona Grivita, undeva pe langa stadionul de rugby, mi-am amintit de primele mele zile de munca.

Lucram pe atunci, in vara lui ‘97, la reparat masini de spalat. Asa cum am mai povestit, era deja al doilea meu job, dar de fapt primul in adevaratul inteles al cuvantului, cu program nine-to-five, cu colegi si responsabilitati, cu sefi si zile de salariu. Chiar daca nu a durat decat vreo 2 luni, a fost o experienta pe care nu o voi uita. Desi sediul firmei era destul de civilizat, departamentul masini de spalat lucra in incinta fabricii de cuie Grivita. Si Doamne cum era acolo! O curte imensa, plina de resturi de fiare ruginite, cu macarale industriale pe sine si zeci de caini vagabonzi, cu utilaje abandonate si tone de gunoi, toate amestecate intr-un peisaj post-industrial apocaliptic. Daca priveai doar decorul nu ai fi crezut ca acolo poate sa functioneze o companie de electrocasnice. Imediat ce treceai de poarta uriasa de fier trebuia sa te strecori pe langa ghereta darapanata a portarului, sa te feresti cu indemanare de cainii “de paza” ai fabricii si sa o tulesti in graba spre intrarea in atelier. Acesta era de fapt intr-o fosta magazie cu tavanul jos situata in fata halei principale. In comparatie cu hala, locul nostru de munca parea un cotet de caine. Sau mai degraba de porc, avand in vedere mizeria din jur.

A fost o vara destul de calduroasa, dar nu sa mori. Totusi, cand stateai aplecat pe o masina de spalat imbracat in salopeta sau cand o urcai sau coborai din depozit ori din masina, simteai transpiratia cum curge pe spate si ochii incepeau sa-ti lacrimeze. Lucrand cu diverse piese electrice sau mecanice si cu carcasele ruginite ale masinilor de spalat inevitabil ne murdaream. Ca sa nu mai spun de siliconul pe care-l foloseam din plin si care nu se lua de pe maini decat cu pretul unui strat de piele. Daca salopetele le spalam fara probleme cand bagam masinile in probe, igiena personala era cu totul alta poveste. Aveam niste chiuvete mici de fier in care incercam pe cat puteam sa scoatem jegul de pe noi. Evident, despre dus nu se punea problema. Ma gandesc daca nu cumva miroseam si eu in metrou ca muncitorii pe care ii mai intalnesc cateodata venind de la serviciu. Oare cum ma priveau cei care se intorceau acasa dupa o zi de munca la birou?

Fara indoiala, cel mai poetic loc de la acel job era toaleta. Romantic daca ai simtul umorului negru. Sau maro. In spatele atelierului, intre hala fabricii de cuie si o macara rulanta din pre-cambrian, era o hruba puturoasa pe care o imparteam cu muncitorii de acolo. Una din cabine avea o usa care nu se inchidea bine. Cealalta nu avea deloc. Asta din urma era favorita mea, pentru ca era mai aerisita si puteai sa vezi fara sa intri daca te pandeste vreun pericol consistent sau nu, gata sa te muste de picioare. In a doua cabina, un suflet romantic isi scrisese numele pe perete. Cu cacat! Locul asta era de o scarbosenie iesita din comun, dar cum omul se adapteaza repede, dupa cateva saptamani incepusem sa nu mai vad mizeria si sa nu mai simt mirosul pestilential. Evident, apa nu functiona, dar bazaitul agresiv al mustelor te facea sa uiti de spalatul mainilor sau de tras apa. Am petrecut destul de mult timp in spatele atelierului pentru ca in acea perioada tata nu stia ca fumez. Mai furam cate o tigara de la colegi si o trageam langa WC in graba, ca sa nu ma vada vreunul si sa-l scape clontul la tata. Mirosul de Carpati (pai ce colegi credeai ca am, profesori sau ingineri?) amestecat cu cel de closet de tara imi staruie si azi in minte. Si era cald. Si transpiram.

In camera din fata a atelierului era depozitul de piese. O harmalaie aparenta, cu masini de spalat mai mult sau mai putin intregi, piese peste piese si diverse scule, in care totusi ne descurcam sa gasim ceva cand aveam nevoie. Intotdeauna insa mi-a fost frica sa nu apara vreun sobolan din vreun colt, mai ales ca se auzeau din cand in cand zgomote suspecte care iti uscau transpiratia pe spate. De aceea am evitat mereu pe cat am putut depozitul.

Locul de luat masa era partea cea mai frumoasa de la serviciu. Ma duceam pana la magazinul din colt sa iau ceva sau imi desfaceam sendvisurile aduse de acasa si ma asezam frumos afara pe un gardulet de metal. Daca tineai mancarea pe genunchi aveai cele mai multe sanse sa nu se contamineze cu cine stie ce minune. Si uite asa, in aer liber, stateam cu colegii si mancam pranzul, mai la o vorba, mai la un banc, incercand sa uitam de decorul sinistru si jegul din curte. De multe ori lunea dimineata, dupa un weekend de odihna sau de petrecere prin oras, peisajul dezolant era ceea ce ma facea sa-mi vina sa imi dau demisia si sa ma intorc acasa. Am rezistat, sustinut de scopul inalt al celor 2 luni de munca: banii pentru o saptamana la mare, la Costinesti.

Nu vreau sa spun ca a fost o perioada nefericita sau deosebit de grea. Pe langa banii de buzunar castigam si respectul baietilor din cartier carora puteam sa le raspund seara cand ne vedeam in spatele blocului: “Azi la 10 ma duc in casa, maine la 9 tre’ sa fiu la munca”. Dar nu ma pot opri sa fac o comparatie cu sediul unde lucrez azi. Aer conditionat, scaune de piele, toalete impecabile, cu dusuri, apa calda si chiar bideu, birouri wenge, televizor dat pe VH1, net, sala de mese, cafea proaspata si cate si mai cate. Imi vine sa zic: “Ce frumos e la serviciu!”. Parca am evoluat cu 50 de ani fata de acum 10 ani. Probabil si acum mai sunt oameni care lucreaza in conditiile acelea. Si raman cu intrebarea: as mai putea vreodata sa ma intorc la masini de spalat, in Fabrica de cuie?

In campul muncii

CV-ul, sau, cum ii zicea pe vremuri, autobiografia. O mica incursiune in viata unui om.

Eu am lucrat prima oara in clasa a opta. Dadusem in vara examenul la liceu si il luasem. Eram super multumit pentru ca intrasem la liceul la care doream, dar nu avusesem foarte mari emotii, pentru ca eram destul de bine pregatit. Impreuna cu mai multi amici din cartier am vrut sa mergem la mare de capul nostru, fara parinti. Celor mai multi le-a si iesit, dar mie nu mi-au dat voie ai mei. Si pentru ca oricum se dusese naibii vacanta, pentru ca ramasesem singur in Bucuresti, si fiindca nu vroiam sa mai merg nicaieri cu ai mei, am zis sa-mi fac de lucru. Pe atunci taica-miu lucra pe un santier pe Valea Doftanei. Construia pentru seful lui o casa de vacanta si era un fel de responsabil cu lucrarile. Asa ca m-am “angajat” pe termen scurt, mai exact pentru o luna. Intelegerea era sa ajut si eu pe unde se poate si sa-mi castig cazarea si mancarea. Era oricum mai bine decat sa o frec aiurea de unul singur in oras. Si ce-am tras!… La munca de jos, carat una-alta, descarcat materiale, in fine, ce puteam si eu la 14 ani sa fac. Totusi a fost o perioada interesanta si am cunoscut oamenii noi. Nici nu stii cate lucruri poti afla de la niste muncitori pe un santier. Ani dupa am fost in acelasi loc, dar cu intentia de a cumpara o casa.

Urmatoare experienta a fost in clasa a XI-a. Fiindca mersesm de 1 mai la mare, ai mei nu mai aveau bani sa-mi dea si ca sa merg in vara. Situatia s-a rezolvat tot cu seful lui taica-miu. Si uite asa am ajuns sa repar masini de spalat la o firma de electrocasnice. Bineinteles ca nu chestii foarte complicate. Mai mult demontat, curatat, asamblat inapoi. In mai putin de 2 luni cat am lucrat am reusit sa fac varza o salopeta nou-nouta . Cred ca si acum as fi in stare sa desfac modelele de masina de spalat de pe vremea aceea cu ochii inchisi. Nu insista, nu am chef sa vin la tine acasa sa-ti repar vechitura . Pana la urma am lucrat vreo 6-7 saptamani si am luat banii pe 2 luni. Am fost si la mare am pus si bani la ciorap pentru un walkman.

In anul 1 de facultate m-am apucat sa dau meditatii la engleza. Am avut o singura eleva, pe care am dat-o afara dupa 2 luni. Asta e, eram un profesor sever, aveam pretentii de la elev . Banii stransi au fost investiti cu toata convingerea in primul meu telefon mobil, un Panasonic G520 pe care il mai am si acum intr-un sertar.

In anul 2 deja nu mai faceam fata cu banii. Cum viata de student e grea si presupune multe cheltuieli prin cluburile de noapte, am reusit sa-mi gasesc un job part-time la o firma de publicitate. OK, nu avea mare legatura ce faceam eu cu publicitatea propriu-zisa, dar programul era flexibil (6 ore/zi in doua ture) si banii imi ajungeau cat sa nu mai cer de la parinti. Era vorba in perioada aceea de 80$ (adica mai putin de un milion de lei). Am tinut serviciul asta pana am terminat facultatea. Apoi am mai ramas 2 ani full time la aceeasi companie. Si uite ca pana azi tot in domeniul respectiv prestez.

De ce am deschis subiectul asta? Sunt curios la ce varsta se angajeaza prima oara tinerii din ziua de azi? Se poata tine o facultate in acelasi timp cu un serviciu full time? Eu am regretat faptul ca din cauza banilor mi-am neglijat scoala, si din cauza asta cred ca acum nu am nicio treaba cu domeniul Stiintelor Politice. Imi doresc sa am suficienti bani pentru a putea da copilului meu, cand va fi vremea, cele necesare pana la terminarea unei facultati. Dar aici depinde si de tendintele de independenta ale tinerilor, de curiozitate si de dorinta de a castiga proprii bani de buzunar. Totusi, o facultate serioasa si un job cat de cat se exclud reciproc. De aceea cred ca e bine pentru un student sa se intereseze si de alte variante cum ar fi joburi de vara, poate chiar in strainatate, stagii de practica sau colaborari cu diverse organizatii care ofera un banut, nu omoara cu un program fix zilnic si asigura deschidere catre diverse oportunitati.

Tu ce spui, la ce varsta ai avut primul job si in ce domeniu?

Scrisori la echipe

Nu stiu cum naiba imi aduc aminte cateodata, fara un motiv anume, de cate un detaliu din copilarie care chiar si acum pare ca s-a intamplat ieri. Asta in timp ce de multe ori nu as putea sa-ti spun ce am facut saptamana trecuta joi. La naiba, probabil copilarie, memorie afectiva, chestii.

Cand eram eu mic, in Epoca de Aur a realizarilor marete, nu existau calculatoare, internet, messenger sau Hi5. Nici macar televizorul nu mergea decat 2 ore pe zi, si alea degeaba. Asa ca noi copiii avem nitel alte preocupari. Una dintre ele era trimisul de scrisori catre echipe de fotbal din strainatate. In cateva randuri trebuia sa le spui ca esti un baiat de x ani din Romania si ca esti mare fan al echipei respective. Ideea era sa-ti trimita ceva promotionale ca sa te bucuri si tu si sa isi motiveze si ei un suporter in devenire. De obicei scrisoare era un text agramat intr-o engleza (sau uneori franceza sau germana) aproximativa, nu mai mult de 10 randuri, in care tot ce trebuia sa faci era sa completezi adresa si numele tau, eventual varsta. Apoi totul se punea la plic si se scria pe el “Se taxeaza la destinatie”. In felul asta tota povestea nu te costa nimic. Adresele le obtineai prin alta scrisoare trimisa la UEFA, care intotdeauna raspundea cu lista federatiilor si principalelor cluburi din Europa si cu 2 stickere.

Nu toate echipele puneau botul la asa ceva. Dar erau cateva care raspundeau regulat, chiar daca scriai de mai multe ori: PSV Eindhoven, AC Milan, Sampdoria, Bayern, Ajax Amsterdam. Unii trimiteau poze cu echipa, cu jucatorii si antrenorii sau chiar fanioane. Existau legende cum ca unii copii ar fi primit prin posta mingi sau tricouri, dar nimeni nu putuse sa dovedeasca ceva in sensul asta. Toate obiectele primite erau apoi schimbate intre baieti in functie de valoare de piata. Puteai capata in schimb suprize (din alea de la guma de mestecat), tevi pentru cornete sau mingi “de 35″ (de lei, cele mai bune de pe piata la momentul respectiv). Unii baieti mai mari chiar ajunsesera sa aiba colectii impresionante de astfel de obiecte si materiale de la echipe.

Azi toata povestea poate parea ridicola. Dar, in anii 80 si in Romania cenusie din acea perioada, scrisorile la echipe aduceau o pata de culoare.  Oare acum copii de 10-12 ani din ce obtin aceste mici bucurii?