Inapoi, pe baricade

S-a dus si concediul in Turcia. Ma intorc cu sentimente amestecate, mai sarac cu cateva sute de euro si mai bogat cu 10 ruble rusesti. Colectionarii astia, ar face schimb chiar si contra lei romanesti. Imi cer scuze fata de comentariile care au stat in moderare, dar promit sa fiu mai prompt de acum in raspunsuri. Netul la turci e ca apa calda pe vremea lui Ceausescu; rar si cu portia, se taie cand nu te astepti. In holul hotelului wireles, dar la ce bun: laptopul meu vine din cretacic. In sala de net tastatura data pe turceste provoaca shutdown in 3 minute de plictiseala si nervi. Iar la net cafe m-am trezit sa merg in ziua meciului Steaua – Galatasaray. Mi s-a spus ca e o problema, o avarie. Cand m-am uitat de fapt nu mai aveau scaune inauntru, pentru ca le scosesera la terasa, unde turcafletii se uitau alaturi de noi, 6 romani speriati, cum o incaseaza Cim-Bom-Bom a lor. Asa ca “ioc” internet.

Pana la urma m-am odihnit, au fost si bune si nasoale. Dar azi sunt obosit de pe drum. Marea mutare e momentan pe hold, din motive care acum imi par de domeniul comediilor negre, iar daca se adeveresc vor fi cu adevarat sublime. Promit activitate si scriere p’aici, pentru ca maine am zi de “de-briefing” inainte sa ma-ntorc la plantatie.

Inchei cu un (im)previzibil: Добрый вечер!

Imi fac bagajul

Dupa toata zapaceala de la serviciu, dupa marea epopee a examenului auto si ultimele evenimente nefaste, asteptam concediul ca pe un ceckpoint intr-un shooter, cand stamina e pe rosu. Gata, urmeaza partea a doua a vacantei de vara. Partea 1 de la Paris a fost super misto, dar m-a obosit mai mult decat m-a relaxat. Asa ca ne-am hotarat sa avem si o saptamana de leneveala, de soare si de mare. La 4 si ceva decolez spre orient, evident, nimic mai banal decat Turcia all inclusive. Dar parca de asta aveam nevoie, sa stau la bere, la soare, la piscina, mi-am luat o jumate de duzina de carti SF pe care le-am mai citit o data si vreau sa zac.

In masura in care merge internetul la turcafleti si am chef de scris, o sa mai pun cat ceva pe blog. Probabil, ca orice blogger puturos, poze, filmulete si in general numai mizerii care nu intereseaza pe nimeni. Asta e, ghinion, sunt in concediu. Te astept daca vrei cu comentarii sau request-uri de suvenir, oricum nu stiu daca o sa le citesc pana ma intorc!

Deci te salut sau te pup (acc. to genre) si iti doresc o saptamana superba, fara nervi si fara canicula!

Aferim, bre!

Ierarhie

Oare sunt unele sufletele mai mari si unele mai mici? Nu sunt toate niste baloane de sapun care cand se sparg lasa in urma doar cateva picaturi pe obraji?

Ce sens are sa ai un caine, sa-l vezi cum trece ca acceleratul pe langa viata ta, azi e pui si cade in nas, pe urma e bunul tau tovaras de paza, pentru ca in final, batran si bolnav sa moara?

Mamaliga

Nu-i vorba de MBS-ul traditional romanesc, eu zic de semnele alea de sofer incepator, zise si lamai. Le stii, alea ca un cerculet galben cu un semn de exclamare, pe care le lipesti pe parbriz si luneta cand esti pufarez. Am cautat si pe net sa vad de unde palaria mea se cumpara si nexam! Si trebuie sa le “port”, ca altfel risc o amenda. Stiu ca e discutabil daca te ajuta in trafic. Unii zic ca e bine sa le ai lipite, te mai fereste unul, te mai lasa sa treci altul. Darse mai spune ca nesimtitii ti se baga in fata, te claxoneaza si-ti fac tot felul de sicane daca stiu ca abia ti-ai luat carnetul. In fine, ideea e ca am nevoie de ele si nu stiu de unde sa le iau.

Mai demult era obiceiul sa se mosteneasca, de la alt sifer care prinsese experienta si implinise anul de la examen. Cica purtau noroc, deh. Acu’ eu ce sa fac, ca n-am pe nimeni care sa-mi doneze mamaligile… Pot sa ma bazez numai pe bafta mea si pe ce m-a invatat nenea ala la scoala. Adica destul de putin…

Orient Express

M-a sunat maica-mea sa-mi spuna ca au ajuns la mare. Drumul nu a fost aglomerat, au mers pe autostrada si a fost un pic nasol pe la Eforie.

Mi-am amintit de drumurile la mare cu trenul, cand eram prin liceu. Nu stiu de ce, dar este ceva magic in calatoria cu trenul. Poate tacanitul ritmat al sinelor, sau faptul ca nu poti privi decat in lateral, lucru care face peisajul sa se desfasoare ca un film… Sau poate era placut pentru ca pe vremea aia se putea fuma si eventual bea o bere pe culoar. Dar intotdeauna mi-a placut calatoria cu trenul.

Eu sunt bucurestean, asa ca trenul ma ducea intotdeauna spre o vacanta si un loc placut: la tara, la mare, la munte, oricum stiam ca mergem spre distractie. Sau, la intoarcere, spre casa. Toate astea faceau drumul pe sine sa para mai scurt. Cand incepusem sa merg doar cu prietenii la mare si la munte, fara familie, trenul era si o poarta spre aventura. Ne simteam mai maturi si mai responsabili, desi cat de magic ar fi fost, trenul nu ne putea schimba.

Si imi mai amintesc toate smecheriile din gari, cum la Constanta se schimba locomotiva electrica cu una diesel si era timp de coborat pentru cumparaturi, apoi cand se zdruncina vagonul era semn ca noua locomotiva s-a atasat si in scurt timp plecam. La Costinesti, unde mergeam de obicei, nu mergeam sa intrebam mersul trenurilor la gara. Ne duceam la un mic canton situat intre gara veche si halta din statiune si intrebam pe impiegat, fiindca era mai aproape. O consideram o smecherie si un secret al nostru. Si gara propriu zisa, cu un iz de despartire si de batiste fluturate. Gara din Costinesti avea si un ceas nemtesc sau elvetian care functiona. Si in Sinaia este o gara frumoasa, si era o senzatie misto sa astepti cu fundul pe bagaj intrarea trenului in statie. O data am mers 22 de ore cu trenul, de la Bucuresti la Istanbul, cu vagon de dormit clasa 1, singur in cuseta… A fost fascinant pentru mine sa traversez doua granite in tren, cu vamesi si politisti care scotoceau in lampile de pe culoar dupa aur sau droguri si opriri in miez de noapte la “Passport control”.Tunelurile au fost surpriza placuta din partea Bulgariei!

Mi-as dori sa pot face o calatorie cu un tren de epoca, sa traversez toata europa, sa opresc in fiecare gara, dar nu la plimbare, ci cu un punct terminus bine stabilit. Din pacate ne inghesuim prea mult pe autostrazi neterminate si drumuri aglomerate, in vreme ce caile ferate se duc de rapa sub obladoirea simpaticilor care ne guverneaza…

Pipera, cartier minunat

Eu, care ma mut din Popa Nan mai spre Romana, credeam ca Pipera e un cartier select. Am auzit ca acolo e la moda sa-ti tragi o vila de prost gust in fata careia sa parchezi Mertanul alb sau Q7-le. Ieri am constatat ca, desi traiesc de-o viata in Bucuresti, habar n-aveam despre ce e in Pipera. A trebuit sa merg in zona ca sa ajung la Politie, sa-mi scot permisul.

Un cartier periferic imputit, cu drumuri pline de gropi, cu tot felul de indivizi dubiosi si, printre case saracacioase si curti industriale, cate o vila inghesuita si izolata cu garduri pana la cer. Si omniprezenta praful. Gros de 3 degete acopera totul, de la strazi si copaci pana la case si limuzine candva negre. Aerul este greu de respirat si inecacios. De ce o fi asa scump terenul in periferia asta mizera? Greu de raspuns. Pe cat de greu sunt de descifrat obiceiurile imobiliare la romani. As prefera de un catraliard de ori sa stau intr-un apartament pe Popa Nan sau pe Matasari, decat sa imi tarasc in fiecare zi oasele prin aglomeratia aia prafuita. Fie si de la bordul unui BMW cu geamuri fumurii inchise si clima bizonica.

A inceput!

Mutarea, adica. Drept urmare nu mai am sifonier. Toate hainele sunt bagate prin saci, cutii, pe fotoliu sau direct pe jos. Dincolo nu ma pot hotara cum aranjez mobila, unde pun canapeaua, cum orientez televizorul… A inceput haosul, tot ce sper este sa nu ratacesc prea multe lucruri in procesul de mutare. Colac peste pupaza duminica plec in concediu si le las pe toate vraiste. Cand ma intorc o sa fie dureros.

Concediul trebuie sa ti-l meriti

Cred ca asta e o regula de aur in orice companie, la orice slujba. Altfel nu-mi explic a naibii coincidenta: cu cat se apropie concediul ala la care ma gandesc de nu stiu cand, cu atat se inteteste nebunia la munca. Rapoarte, situatii, fiecare vrea cate ceva, chestii pe care le credeam rezolvate se intorc si trebuie sa le iau de la capat. Haos total.

Cred ca atunci cand in sfarsit o sa plec in concediu, la sfarsitul saptamanii, o sa fiu complet zapacit de cap. Si o sa-mi ia asa, cam vreo 7-8 zile sa ma refac!

Papa Lapte

Ora 5;30. Telefonul suna ca la balamuc. E momentul de sculare. La 7:15 sunt la capatul lumii, in prelungirea Ghencea sa dau examenul auto. Emotii moderat. Completez chestionarul in zece minute si astept. Imi vine randul la corectura; rezultat 22. Trebuie sa raman pentru verificare, fiindca sunt admis, dar la limita. Toti cei cu 22 raman la sfarsit. Eu sunt ultimul, iar la persoana din fata mea se decopera o greseala. 21 si respins. La mine e OK, ma pot duce la traseu.

Cu nervii intinsi ma duc la Autogara Filaret de unde vom pleca. Ma intalnesc cu instructorul care vede ca sunt pisat pe mine si ma incurajeaza. Asteptare insa ma omoara. Simt ca mi-a crescut tensiunea si imi zic “Hai ba fricosule, e doar un examen, unii pica altii iau”. Degeaba. Dupa aproape doua ore de asteptare vin politistii si ne aduna pe comisii. Sunt aproape de infarct si afara e o caldura de cuptor. Instructorul alearga spre mine si spune ca sunt primul. Asta-mi lipsea.

Ma urc, ma aranjez si ii dau drumul. Picioarele imi tremura ca naiba si transpiratii reci imi curg pe spate. Vin de pe drum cu proritate dar vad alte masini de examen ca vor sa intre si nu pot. Il intreb pe examinator daca sa-i las. Zice ca fac cum vreau. Ma simt generos si ii las sa se bage. Cand sa plec, pula, opresc motorul. Coane, ai belit-o! Dau contact, plec si spun incet printre dinti: “Emotii…” Politistul tace, doat din cand in cand imi spune directia, scurt, clar, militareste. Nu pare fioros. O avea si el copii acasa, ma gandesc. E o meserie ca oricare. Ajung intr-o rampa pe la Cutitul de Argint. Opresc, dau prioritate si plec elegant doar din ambreiaj. Ma intreb daca ar fi trebuit s-o fac ca la carte, cu frana de mana. E prea tarziu acum. Mai merg 5 minute, las niste pietoni sa treaca, ii dau bataie. Parca m-am mai linistit.

“Trage pe dreapta!” ordona politaiul. Ma conformez si e cat pe ce sa ma urc pe bordura. Pana aici mi-a fost. Ma pune sa dau cu spatele si cand opresc ma da jos. Instructorul era in spate, cu alti elevi. Le-am urat bafta si am primit dojeni pentru motorul ala oprit. Pana mea, nu stiam ca sunt asa un fricos! De nervi imi tremurau mainile si nu reusesc sa-mi bag buletinul in portofel. O iau spre casa pe jos prin caldura. Pulsul nu vrea sa revina la normal cu niciun chip. Ajung, intr-un final si sar sub dus sa ma racoresc si sa-mi revin. Bai, da’ cacacios sunt. Asa speriati or fi si altii la examenul auto? Ca eu paream cel mai terminat…

Acum nici nu stiu, sa ma bucur ca mi-am luat permisul, sau ca am scapat ca prin urechile acului de un infarct?

Te invat