Ce frumos e la serviciu!

Nu vreau sa fac pe nebunul, sa zic ca as prefera azi sa stau la birou cu nasul in calculator, mailuri, analize si SWOT-uri. Neah, nici pe departe! Ma refer numai la spatiul in care ne desfasuram munca, sediul propriu-zis al firmelor. Trecand acum cateva zile prin zona Grivita, undeva pe langa stadionul de rugby, mi-am amintit de primele mele zile de munca.

Lucram pe atunci, in vara lui ‘97, la reparat masini de spalat. Asa cum am mai povestit, era deja al doilea meu job, dar de fapt primul in adevaratul inteles al cuvantului, cu program nine-to-five, cu colegi si responsabilitati, cu sefi si zile de salariu. Chiar daca nu a durat decat vreo 2 luni, a fost o experienta pe care nu o voi uita. Desi sediul firmei era destul de civilizat, departamentul masini de spalat lucra in incinta fabricii de cuie Grivita. Si Doamne cum era acolo! O curte imensa, plina de resturi de fiare ruginite, cu macarale industriale pe sine si zeci de caini vagabonzi, cu utilaje abandonate si tone de gunoi, toate amestecate intr-un peisaj post-industrial apocaliptic. Daca priveai doar decorul nu ai fi crezut ca acolo poate sa functioneze o companie de electrocasnice. Imediat ce treceai de poarta uriasa de fier trebuia sa te strecori pe langa ghereta darapanata a portarului, sa te feresti cu indemanare de cainii “de paza” ai fabricii si sa o tulesti in graba spre intrarea in atelier. Acesta era de fapt intr-o fosta magazie cu tavanul jos situata in fata halei principale. In comparatie cu hala, locul nostru de munca parea un cotet de caine. Sau mai degraba de porc, avand in vedere mizeria din jur.

A fost o vara destul de calduroasa, dar nu sa mori. Totusi, cand stateai aplecat pe o masina de spalat imbracat in salopeta sau cand o urcai sau coborai din depozit ori din masina, simteai transpiratia cum curge pe spate si ochii incepeau sa-ti lacrimeze. Lucrand cu diverse piese electrice sau mecanice si cu carcasele ruginite ale masinilor de spalat inevitabil ne murdaream. Ca sa nu mai spun de siliconul pe care-l foloseam din plin si care nu se lua de pe maini decat cu pretul unui strat de piele. Daca salopetele le spalam fara probleme cand bagam masinile in probe, igiena personala era cu totul alta poveste. Aveam niste chiuvete mici de fier in care incercam pe cat puteam sa scoatem jegul de pe noi. Evident, despre dus nu se punea problema. Ma gandesc daca nu cumva miroseam si eu in metrou ca muncitorii pe care ii mai intalnesc cateodata venind de la serviciu. Oare cum ma priveau cei care se intorceau acasa dupa o zi de munca la birou?

Fara indoiala, cel mai poetic loc de la acel job era toaleta. Romantic daca ai simtul umorului negru. Sau maro. In spatele atelierului, intre hala fabricii de cuie si o macara rulanta din pre-cambrian, era o hruba puturoasa pe care o imparteam cu muncitorii de acolo. Una din cabine avea o usa care nu se inchidea bine. Cealalta nu avea deloc. Asta din urma era favorita mea, pentru ca era mai aerisita si puteai sa vezi fara sa intri daca te pandeste vreun pericol consistent sau nu, gata sa te muste de picioare. In a doua cabina, un suflet romantic isi scrisese numele pe perete. Cu cacat! Locul asta era de o scarbosenie iesita din comun, dar cum omul se adapteaza repede, dupa cateva saptamani incepusem sa nu mai vad mizeria si sa nu mai simt mirosul pestilential. Evident, apa nu functiona, dar bazaitul agresiv al mustelor te facea sa uiti de spalatul mainilor sau de tras apa. Am petrecut destul de mult timp in spatele atelierului pentru ca in acea perioada tata nu stia ca fumez. Mai furam cate o tigara de la colegi si o trageam langa WC in graba, ca sa nu ma vada vreunul si sa-l scape clontul la tata. Mirosul de Carpati (pai ce colegi credeai ca am, profesori sau ingineri?) amestecat cu cel de closet de tara imi staruie si azi in minte. Si era cald. Si transpiram.

In camera din fata a atelierului era depozitul de piese. O harmalaie aparenta, cu masini de spalat mai mult sau mai putin intregi, piese peste piese si diverse scule, in care totusi ne descurcam sa gasim ceva cand aveam nevoie. Intotdeauna insa mi-a fost frica sa nu apara vreun sobolan din vreun colt, mai ales ca se auzeau din cand in cand zgomote suspecte care iti uscau transpiratia pe spate. De aceea am evitat mereu pe cat am putut depozitul.

Locul de luat masa era partea cea mai frumoasa de la serviciu. Ma duceam pana la magazinul din colt sa iau ceva sau imi desfaceam sendvisurile aduse de acasa si ma asezam frumos afara pe un gardulet de metal. Daca tineai mancarea pe genunchi aveai cele mai multe sanse sa nu se contamineze cu cine stie ce minune. Si uite asa, in aer liber, stateam cu colegii si mancam pranzul, mai la o vorba, mai la un banc, incercand sa uitam de decorul sinistru si jegul din curte. De multe ori lunea dimineata, dupa un weekend de odihna sau de petrecere prin oras, peisajul dezolant era ceea ce ma facea sa-mi vina sa imi dau demisia si sa ma intorc acasa. Am rezistat, sustinut de scopul inalt al celor 2 luni de munca: banii pentru o saptamana la mare, la Costinesti.

Nu vreau sa spun ca a fost o perioada nefericita sau deosebit de grea. Pe langa banii de buzunar castigam si respectul baietilor din cartier carora puteam sa le raspund seara cand ne vedeam in spatele blocului: “Azi la 10 ma duc in casa, maine la 9 tre’ sa fiu la munca”. Dar nu ma pot opri sa fac o comparatie cu sediul unde lucrez azi. Aer conditionat, scaune de piele, toalete impecabile, cu dusuri, apa calda si chiar bideu, birouri wenge, televizor dat pe VH1, net, sala de mese, cafea proaspata si cate si mai cate. Imi vine sa zic: “Ce frumos e la serviciu!”. Parca am evoluat cu 50 de ani fata de acum 10 ani. Probabil si acum mai sunt oameni care lucreaza in conditiile acelea. Si raman cu intrebarea: as mai putea vreodata sa ma intorc la masini de spalat, in Fabrica de cuie?