Cainele lui Pavlov

De fiecare data cand ma uit la Seinfeld si “actiunea” se petrece in restaurantul ala al lor ma apuca pofta de un hamburger. Dar nu unul din ala facut cu pasta de carne la McDonald’s ci unul adevarat, gen Burger King. Sa-l asortez cu o portie de cartofi prajiti crocanti si o cola. Si la sfarsit eventual o placinta. Sau o cafea.

Daca as avea bani ai deschide un diner clasic american. Cu banchete si tejghea lunga, cu perdele la ferestre, ingust, cu un bol cu bomboane pe bar, cu firma de neon… Si sa se serveasca numai meniul ala simplu american: burgeri, omlete cu bacon, fripturi de vita si coaste de porc. Si , sigur, apple pie. Chelneritele trebuie sa aiba neaparat uniforma. Si sa-ti umple cafeaua de cate ori vrei, dintr-un filtru mereu proaspat. Burgerii sa sfaraie pe plita…

Ce zici, au veni la restaurantul meu?

O zi in plus

Ca sa cumparam martisoare! Norocul nostru, al barbatilor, ca anul asta este an bisect. Da’ cand ma gandesc la tarabele alea cu tot soiul de kitch-uri si tinichele parca ma apuca lehamitea. Tot e bine ca au aparut zambilele cu mirosul lor de astenie de primavara. Dupa parerea mea un buchet de flori cu un snur alb-rosu (de Porte-bonheur) face mai mult decat o superba brosa de plastic Made in China. Ma rog, dupa parerea altora nu .

Chiar asa: de unde vrei sa iei martisoare anul asta? Exista un loc mai special in Bucuresti (si nu numai)?

Google face misto de mine

Cum naiba sa ajunga cineva pe blogul meu cautand pe Google ce sa zici ca sa nu te duci la scoala?

Zi si tu ca n-ai chef, ca vrei sa-ti faci formatie de rock si sa devii celebru sau ca ai asigurat un job de dansatoare in Cipru. Sa vezi, succesul o sa te plezneasca direct peste ceafa… )

Desuet?

Comertul modern presupune spatii din ce in ce mai vaste, supermarketuri, hypermarketuri si, probabil in curand, gigamarketuri. In aceste temple ale religiei consumeriste se jerfesc miliarde de dolari anual in toata lume. Se pare ca noii predicatori sunt directorii de marketing iar sacrificiile rituale sunt puse in fapt de slujitorii lor, operatorii de la raft. Pe masura ce adoptam acest model de masa devenim, la fel ca centrele comerciale si mall-urile, tot mai colorati si galagiosi, dar impersonali si fara viata.

Mie incepe sa mi se faca dor de micile magazine specializate, pravaliile, tinute de un singur proprietar, care eventual te intampina uneori din spatele tejghelei zambitor. De unde sa cumpar painea? Oare nu ar trebui de la brutarie? Acolo unde este mereu proaspata, facuta in-house, cu zeci de specialitati dintre care sa alegi? De unde cumpar mezeluri? Oare nu de la macelarie? Parca simt mirosul de afumatura din micile pravalii din Spania, cu tot felul de bunatati atarnate in carlige si cu vanzatorul imbracat cu sort alb si cu boneta pe cap. De unde sa cumpar vin? Imi imaginez sala cu rafturi de lemn cu sticle frumos aranjate, butoaiele mari si paharelele pentru degustat. Stiu ca exista asa ceva, am vazut in Spania Franta si  Belgia zeci!

Toate locurile astea par a fi pe cale de disparitie. Acum e mult mai comod pentru noul homo sapiens al mileniului 3 sa intre in complexul gigant care le aduce fara discernamant pe toate sub acelasi acoperis… Dar totusi ceva se pierde in lupta asta care are o singura miza: volumul de vanzare. Ca niste zombi ne invartim teleghidati printre rafturi, aruncand cu dezinteres produsele in cos cu scopul subconstient  de a-l umple pana la refuz. Unde este diversitatea, unde este tratamentul uman din pravaliile de demult, unde sunt persoanele care te trateaza ca pe o persoana? S-au transformat in scannerele de la case manipulate de androizii cu fete imobile in ritmul bipurilor de la codul de bare.

Dar asa cum sunt eu mai sunt sigur si alti oameni. Care, chiar daca pentru niste bani in plus, vor sa fie tratati altfel, sa aiba posibilitatea unei alegeri tihnite, sa se poata concentra la macelarie doar pe fleici, salamuri si costite, iar la laptarie pe iaurt, telemea si unt. Este o nisa care, daca va fi bine exploatata, ar putea insemna renasterea pravaliilor in zonele de locuit, cu profituri bune pentru antreprenorii care s-ar incumeta.

Ramane o intrebare : Cina sa deschida astfel de pravalii ? Ele erau in mod traditional tinute din tata-n fiu. In Romania mai exista si fractura de 40 de ani a comunismului. Numai o noua generatie de romani plecati prin Occident, care poate au vazut asa ceva in Spania sau Italia pe unde au fost la munca sau numai in vacanta si au si banutul pentru start-up. Oricine ar fi ei, eu ii astept. Chiar si numai ca sa scap de alergatura din spatiul inchis printre rafturile din supermarket. Prefer sa alerg in aer liber, intre pravalii.

Sa eliberam orasul de rable!

O initiativa proaspata isi propune sa denunte masinile stricate care ocupa de pomana domeniul public, fie el parcare, trotuar sau spatiu verde. E vorba de rabla.info, un proiect lansat de zoso. Detalii si la Cristian Manafu.
Asa ca hai, pe cai cu poze, numere de inmatriculare si adrese. Poate cineva de la primarie se mai uita si pe bloguri!

Premiile Oscar 2008

Marele castigator a fost No Country for Old Men al fratilor Coen, care a luat premiul pentru cel mai bun film. Iata celelalte premii:

- rol principal masculin: Daniel Day Lewis (There Will Be Blood)

- rol principal feminin: Marion Cotillard (La Mome)

- regie: fratii Coen (No Country for Old Men)

- rol secundar masculin: Javier Bardem (No Country for Old Men)

- rol secundar feminin: Tilda Swinton (Michael Clayton)

Aici este lista completa.

Singurul film care a luat unul din premiile importante si pe care l-am vazut e No Country… Pe care altfel l-am vazut chiar aseara. Cred ca premiile Oscar isi pierd din ce in ce mai mult din relevanta.  Asta e tot ce pot sa spun despre marele castigator.

Mancare la Bruxelles

De fiecare data cand merg in strainatate imi place sa incerc mancarea locului, dar mai ales sa ies in carciumi, fie ele puburi, restaurante, terase sau bistrouri. Sunt locuri in care, pe langa ca poti gusta bunatatile tarii respective, cunosti oamenii in intimitatea unei mese bune. Si daca bucatele sunt stropite cu un vin sau o bere, discutiile devin intotdeauna mai pasionante. De aia m-am gandit sa povestesc ce am mancat pe la Bruxelles cand am fost plecat in ianuarie.

 

O sa incep cu micul dejun de la hotelul Radisson Sas. Asa cum am mai spus, hotelul era tipic pentru oameni de afaceri care nu stau mai mult de 2-3 zile intr-un oras. Asa ca, bineinteles, micul dejun era unul international. Salonul era de fapt chiar in barul hotelului, bufetul fiind organizat in spatele tejghelei. Destul de incomod si inghesuit, acest bufet era si cam saracacios. Pentru un hotel care costa 175 de euro pe noapte a fost chiar dezamagitor. 2-3 feluri de mezeluri banale, 2-3 feluri de branzeturi insipide, cereale si lapte, fructe si oua. Toate pareau cumparate de la hypermarket cu cateve saptamani in urma. Am incercat o singura data English breakfast si am constatat ca, asa cum banuiam, nu este facut pentru stomacul nostru de europeni continentali. Fasole la 8 dimineata in combinatie cu carnati sau bacon a fost pur si simplu prea mult. Singurul lucru care a mai salvat intrucatva micul dejun a fost cafeaua, servita intr-un recipient ca un termos de vreo jumatate de litru, fierbinte, proaspata si buna. Dar faptul ca nu o puteai sorbi la o tigara ii stirbea farmecul destul de mult. Una peste alta breakfast-ul de la Radisson Sas nu facea mai mult ecat sa-ti umple stomacul pentru ziua care incepea, iar cea mai buna nota ar fi luat-o fructele proaspete relativ variate.

 

Prima masa am luat-o la la o carciuma tipic belgiana. Spun carciuma si nu resturant pentru ca lasa mai degrama impresia de pub britanic. Fara fete de masa (gizas, chiar nu mai are nimeni timp de spalat si apretat?) si cu mese inguste si lungi, parea mai degraba un local in care sa bei 2-3 beri sau pahare de vin si, daca eventual ti se face foame, sa iei niste “fish & chips”. Cu toate astea meniul era destul de bogat, ceea ce apropia localul de ideea de restaurant. Am inteles ca era unul din cele mai vechi din oras, asta poate fiind explicatia pentru aspectul un pic spartan. In Bruxelles nu se fumeaza in restaurante, asa ca la intrare erau mereu cateva persoane luandu-si portia de nicotina. Serviciul a fost prompt avand in vedere ca eram un grup destul de mare de vreo 20 de oameni

Am inceput cu o portie de crochete de creveti si branza, acoperite cu o crusta crocanta si suficient de fierbinti ca branza sa se intinda in moate delicioase. A fost excelent si daca in loc de doua ar fi fost 4 crochete ar fi putut fi felul principal al cinei. Acesta a fost de de fapt o tocana belgiana de vita. Carnea era preparata inabusit si era condimentata potrivit, cu diverse “ghemuse’ pe care nu le-am putut identifica. Desti a fost o mancare foarte buna, prin prisma paletei de gusturi pe care le oferea vita, portia a fost atat de mare incat nu am putut sa o dau gata. Singurul repros ar fi garnitura de cartofi prajiti care se potrivea cu o tocana ca nuca in perete. Nu am luat desert, dar am baut cateva pahare de vin rosu asemanator cu Cabernetul (desi nu ma pricep la vinuri, I’m a beer guy J ) care a avut ca singura calitate evidenta talentul de a dezlega limbile mesenilor. Despre pret nu pot spune nimic pentru ca a fost platita de organizatori, dar suspectez vreo 25-30 de euro fara vin.

 

A doua iesire a fost la un restaurant italian. Aici lucrurile au fost mai simple pentru ca mancare italiana am tot mancat prin Bucuresti. Restaurantul era micut dar chic si era tinut de doi frati cat se poate de italieni. Asta inseamna evident camasi impecabile deschise la gat cat sa se vada lanturile groase de aur si foarte, foarte mult gel. Serviciul amabil si prompt, as zice amical, la sfarsitul serii am avut chiar voie sa fumam inauntru pentru ca era tarziu si nu mai erau alti clienti. Din partea casei am fost tratati cu niste mini pizza gustoase si variate pana ne-am hotarat ce sa comandam.  Am luat ca starter un carpaccio de vita, subtire ca un pergament, crud dar gustos .Felul principal a fost pentru mine o combinatie de doua feluri de paste cu somon si creveti, excelente si intr-o portie uriasa. Pastele erau mai fierte decat m-as fi asteptat, dar asta e un aspect pozitiv, pentru ca, desi am ascendenta italiana, nu mi-au placut niciodata al dente. Vinul a fost iarasi banal, un vin alb demisec pe care l-am facut impreuna cu niste colegi nemti… spritz. Desert am luat tiramisu, foarte bun si cremos. Iar cateva paharele de grappa (un fel de tescovina slaba) servita rece mi-a dat o mica durere de cap a doua zi.

 

Ce as mai putea spune despre mancare la Bruxelles? M-a frapat faptul ca am vazut mai multe chioscuri pe strada cu escargots, de parca melcii ar fi fast-food-ul belgienilor. Asta ca sa nu mai vorbesc de chitimiile de gaufre si sutele de ciocolaterii cu care era impanzit orasul. Una peste alta, desi n-am apucat sa incerc decat sumar mancarea traditionala belgiana (in special waterzooi) pot sa spun ca ce am gustat mi-a placut. Si faptul ca serviciul la carciumi a fost in cel mai rau caz serios-rapid-rece este inca un plus. Acum deja am devenit curios sa incerc si unul din restaurantele cu acest specific din Bucuresti.

Ma simt

Alone [E. A. Poe]

From childhood’s hour I have not been
As others were; I have not seen
As others saw; I could not bring
My passions from a common spring.
From the same source I have not taken
My sorrow; I could not awaken
My heart to joy at the same tone;
And all I loved, I loved alone.
Then—in my childhood, in the dawn
Of a most stormy life—was drawn
From every depth of good and ill
The mystery which binds me still:
From the torrent or the fountain,
From the red cliff or the mountain,
From the sun that round me rolled
In its autumn tint of gold,
From the lightning in the sky
As it passed my flying by,
From the thunder and the storm,
And the cloud that took the form
(When the rest of Heaven was blue)
Of a demon in my view.

Zona Crepusculara

Iti spun sincer, Romania nu e in Europa, se afla de fapt in Zona Crepusculara.

Sa fac si o scurta demonstratie a rationamentului prin care am ajuns la aceasta concluzie halucinanta. Acum vreo 4-5 ani parintii prietenei mele au cumparat o casa de vacanta. Pentru ca nu aveau bani pentru una la munte (Valea Prahovei, singura varianta aproape de Bucuresti, fiind exorbitanta) au luat una pe Valea Doftanei, la cativa kilometri de Campina, intr-o zona de deal foarte frumoasa. Pretul a fost OK, au si o bucata de teren si e la vreo suta si ceva de kilometri de Bucuresti. Imediat ce au luat-o si au facut-o locuibila au inceput sa mearga weekend de weekend. Trebuia sa ne programam din timp pentru un sfarsit de saptamana cu prietenii si fara “socri”. Pe drum faceam o ora – o ora jumatate. Ei bine, in anul de gratie 2008 distanta s-a dublat. De fapt nu s-a dublat in realitate, dar din cauza traficului infect de pe DN1, mai ales pe centura Ploiestiului, facem acum intre doua si trei ore, in cazuri grave si mai mult. Deci se poate afirma ca Valea Doftanei si-a schimbat ca prin minune locul in spatiu in decursul unei perioade foarte scurte de timp, lucru care contrazice cele mai elementare legi ale fizicii newtoniene. Q.e.d.
Situatia asta are avantaje si dezavantaje. Un avantaj ar fi ca acum poti spune ca Valea Doftanei e cam unde era Predealul sau Poiana Brasov in 2003. Deci la banii de deal am luat si munte la pachet. Pacat ca nu se poate face ski. Dezavantajele? Nervi, benzina, nervi, mers mai rar, nervi, timp pierdut, nervi si iar nervi. Si cica se spune ca tehnologia si noile descoperiri scurteaza distantele intre oameni. Poate in Europa. Nu si in Zona Crepusculara in care se afla Romania.

Oare unde va fi casa de pe Valea Doftanei in anul 2020?…

There is a fifth dimension beyond that which is known to man. It is a dimension as vast as space and as timeless as infinity. It is the middle ground between light and shadow, between science and superstition, and it lies between the pit of man’s fears and the summit of his knowledge. This is the dimension of imagination. It is an area which we call “The Twilight Zone”.

F.I.S.T. sau cum am avut eu formatie de rap-metal

Uitandu-ma pe blogul lui Bogdan am gasit un post interesant despre modul in care sunt sustinute de stat formatiile tinere in Anglia. Asta mi-a adus aminte de liceu, de F.I.S.T si de garaj.

Inceputuri

Ca sa ma fac totusi inteles. In liceu, impreuna cu Bogdan si cu Dragos am incercat sa facem o trupa. La inceput am discutat mai mult ipotetic, mai ales ca nici unul din noi nu era virtuoz al vreunui instrument. Dar punctul de cotitura si poate landmark-ul nasterii formatiei a fost momentul cand Dragos s-a inscris la Scoala Populara de Arte sa studieze percutie. Avand in vedera ca ne-a aratat ce invata si fiind frapati de progresul rapid, visul a inceput sa devina realitate. Si apoi, tot discutand despre un nume potrivit stilului pe care vroiam sa-l adoptam (rap-metal) un amic a sugerat Fist. Intr-adevar, era cam ce ne doream noi: scurt, puternic, usor de tinut minte si in engleza. Dar sa vezi dracie, am aflat mai tarziu ca exista o trupa obscura pe afara exact cu numele asta. Si ca sa nu avem de facut drumuri pe la tribunal cand vom fi celebri, am decis sa il modificam usor, in F.I.S.T. – Farse Interzise in Societatea de Tranzitie. Avand in vedera ca eram prin anul 1996 numele era chiar cool J

Si uite asa, cu mine la chitara, Bogdan la bas si Dragos la baterie am pornit la drum. Am strans niste banuti si am luat instrumente second hand si am inceput sa repetam saptamanal sau cam asa ceva in vopsitoria auto a tatalui lui Dragos.

Repetitii, repetitii

Bogdan a facut versurile primei piese si cu anumite acorduri si ritmuri (oarecum samplate dupa alte trupe consacrateJ ) am inceput sa muncim. Usor – usor am capatat experienta si piesele au inceput sa sune mai bine. Dupa cateva luni aveam vreo 3-4 piese proprii si mai faceam si cover-uri. Lucrurile erau pe un trend frumos.

Nu as da pe nimic acum orele alea petrecute in “garaj”, undeva prin cartierul Tei, pe o strada neasfaltata si in miros de vopsea! Ce fericire era cand piesa incepea sa sune cursiv si fara greseli, iar bucatelele pe care le incercasem fiecare separat acasa incepeau sa se poata pune cap la cap! In perioada asta un amic a incercat sa devina vocalistul trupei. In definitiv ce mare branza sa faci nitel pe hardcore – rapperul? Dupa cateva saptamani nu stiam cum sa ii spunem ca de fapt nu are nici in clin nici in maneca cu muzica J) . Si uite asa, pana cand trupa si-a dat obstescul sfarsit noi am fost in cautare de vocal…

Concertul

Am avut ocazia sa facem si un mic gig, intr-o sala pe care ne-a intermediat-o gratis o cunostina, un fel de teatru pe strada Selari: Club Hermes. S-au implicat toti prietenii nostri, care la lipit afise scoase la imprimanta pe stalpii din Romana, care la organizare, care la tehnic… ce mai fiecare avea ceva de facut. Si bineinteles ca tot ei au fost si publicul responsabil de pogo! Un singur spectator am avut din afara cercului de cunsocuti, care vazuse un afis in oras si platise chiar bilet ! Luat la intrebari de Bogdan ne-a zis ca i-a placut “show-ul” si ne-a dat si cateva sfaturi. A reiesit printr altele ca ar fi mai bine daca chitaristul, adica eu, n-ar mai fi asa de fitos

La concert au mai fost cateva trupe de liceeni, Playground/Dark Side (erau doua trupe, dar cu acelasi frontman) si inca una care nu mai tin minte cum se numea, tot un fel de hardcore-punk, o varza a unui prieten de-al meu cam habarnist.

Una peste alta concertul a fost de fapt un bairam rock dragut, stropit la sfarsit cu vodka-cola la greu.

Problemele

Am avut destule. Fac un rezumat:

1. Tehnice. Nu aveam scule, toate erau niste rable, chitara mea era din lemn de ma cocosa pana la garaj din Dristor, cablurile erau improvizate si nasoale, Overdrive-ul si celelalte procesoare erau niste chestii sovietice de doi lei. De boxe am facut rost pana la urma si ne-am descurcat. Dar monitoare ca sa repetam ca lumea acasa, ioc.
2. Lipsa unui vocal. Piesele erau asa, mai mult in mintea noastra, pentru ca nici unul din noi nu faceam fata ca vocal. Trebuia sa ai imaginatie sa-ti dai seama cum suna cun unul bun.
3. Banii. La garaj nu puteam merge decat sambata si duminica, cand nu era activitate. Deci repetitii mai rarut ca-i mai dragut. Daca am fi avut bani sa inchiriem o sala, da, era ceva. Poate asta a fost factorul decisiv pentru care tu n-ai auzit pana azi de F.I.S.T. J

Sfarsitul

Am ajuns cu totii in clasa a 12-a. Se apropiau examenele, rezultatele din formatie nu mai apareau. Am incercat cateva colaborari cu diversi din alte trupe, la un moment dat au trecut pe la garaj raperii de la Cimitirul Bellu (oarecum cunoscuti atunci) dar n-a iesit nimic. Si uite asa lucrurile s-au fasait incet. Numai Dragos a mai avut cateva tentative de muzica, cu alti baieti prin facultate, dar a renuntat.

Asadar

Ce vreau sa spun de fapt? A fost o perioada extraordinara. Eram cool, eram impreuna, s-au legat prietenii, ne-am distrat. Nu ca as fi invatat vreodata sa cant cu adevarat la chitara, dar macar I had a good time!

Postul lui Bogdan m-a pus si mai mult pe ganduri. Cate formatii nu ar fi putut ajunge ceva, daca nu ar fi trecut prin ce am trecut noi? Am platit “rate” 6 luni catre Bogdan pentru amarata aia de chitara cu 2 doze cumparata de la mosul de la Pro Musica cu 135.000 lei. Poate altii mult mai talentati nu au avut nici macar banii aia… Cate formatii de succes nu s-au pierdut pentru simplul fapt ca n-au avut unde repeta la inceput?

Poate acum situatia economica din Romania e mai buna. Dar de ce totusi trupele noi de pusti intarzie sa apara? Nu mai sunt nici eu conectat la underground cum eram in anii aia, dar totusi, nici una nu a reusit un breakthrough? Exista acum cineva care sa ii ajute pe copii astia? Care sa le dea ieftin un loc de repetitie si eventual o ora de live intr-un bar? Cultura muzicii in pub a adus rock-ul britanic acolo unde e. La noi de ce nu se poate face asa?

Stiu ca m-am referit exclusiv la formatiile de rock, dar de manele si dance de cacat sunt satul! Ma roade intrebarea: Incotro ne indreptatm? Fara o sustinere binevoitoare a acestor trupe dedicate si entuziaste, va putea exista vreodata muzica rock din Romania?